Hai să facem împreună o călătorie înapoi în timp. Destinația este o zi din viața ta, pe când aveai zece luni. Ești în camera în care îți petreci de obicei ziua. Stai pe un covor, pe care mama ți-a pus câteva jucării. Mama este cu tine în cameră, prinsă cu ceva, dar din când în când se uită spre tine să vadă că ești în siguranță. La un moment dat, după câteva clipe de neatenție din partea mamei, reușești să te târăști într-o altă parte a camerei. Vezi ceva interesant, colorat, puțin deasupra podelei, ridici stângaci mânuța și tragi. Cade ceva peste tine. În momentul următor simți ceva ciudat în corp. Nu știi ce se întâmplă. Dar auzi vocea mamei mai tare ca oricând și mai ascuțită, o vezi cum se repede spre tine și te ridică rapid. Te întoarce pe toate părțile. Apoi te privește ciudat, cum nu ai mai văzut-o până acum, începe să te scuture și să țipe la tine. Ceva se schimbă în corpul tău. Senzația vagă pe care o aveai la început, după ce a căzut pe tine un obiect, se amplifică și devine dureroasă. Ce se întâmplă? Izbucnești în plâns. Mama te ia și te pune în țarc, iar apoi pleacă din cameră pentru câteva momente. Se întoarce și fără să se uite la tine, se duce în partea cealaltă a camerei, preocupată de altceva. Vrei să vină la tine. Ai nevoie de ea. Începi să plângi mai tare. Te ridici în picioare și întinzi mânuțele spre mama. Nimic. Pare că nimic nu o convinge să vină la tine. Mai plângi câtva timp, după care obosești și adormi la tine în țarc, singur sau singură.
Tocmai ai învățat câteva lecții importante: dincolo de covor este o lume periculoasă; senzațiile pe care le-ai simțit în corp după ce te-ai lovit sunt periculoase: au făcut-o pe mama să arate și să se poarte ciudat; când mama arată așa, poate să-ți facă ceva ce îți produce durere și apoi te poate abandona în țarc; când ai nevoie de mama și îi semnalizezi cum poți tu mai bine asta, nu obții nimic.
Martor fiind la această scenă, cu mintea ta de adult, poți să decodifici scena astfel: când ai vrut să explorezi, te-ai lovit; când ai avut nevoie de mama să te liniștească, să-ți ofere alinare, ea s-a înfuriat și te-a agresat fizic, ceea ce ți-a creat și mai multă durere; mai mult, te-a abandonat în țarc; iar când ai plâns pentru a determina-o să vină la tine, te-a ignorat.
Dacă ai avut parte de multe astfel de momente, ce duci cu tine acum este că nu ești suficient de important sau importantă pentru a primi atenție din partea altora, că atunci când ai nevoie de ajutor, nu te poți baza pe nimeni. Ești pe cont propriu, singur sau singură.
Astfel de experiențe sunt traumatizante. Pentru că deregleză modurile naturale în care te poți liniști, te poți calma în situații dificile. În care se pot calma toți oamenii, chiar și cei mai buni psihologi care au trait vreodată pe pământ. Ai nevoie de alții să-ți vadă durerea, să ți-o oglindească, să ți-o accepte, să poată sta în prezența ei și să încerce să facă ceva pentru a te alina. Atunci când nu ai parte de așa ceva, tot ce poți face este să încerci să îngropi durerea, să o ascunzi cât mai bine, de tine și de ceilalți. Și să treci prin viață ca și cum ai fi de neatins, ca și cum nimic din ce se întâmplă nu te-ar putea afecta. Ca și cum poți singur sau singură să te ferești de toate pericolele, ca și cum nu ai avea nevoie de nimeni. Dar în același timp treci prin viață cu vigilență, cu închidere față de experiențe noi, știind că acelea ți-ar putea provoca o durere cu care nu ai ce să faci. Iar când dai totuși de greu, de suferință, o îngropi. În timp, groapa asta cu suferință devine din ce în ce mai mare și mai plină. Unde este ea? Este în corp și în mintea ta. În postura încovoiată pe care o ai, în durerea de spate, în mimica ta gravă, în felul straniu în care pășești, în agasarea cu care răspunzi celor care îți spun bună dimineața, în senzația de gol interior și lipsă de sens pe care le experimentezi, în gândul pe care îl ai seara, înainte de culcare, care îți spune că a mai trecut o zi din viața asta mizerabilă și în sila cu care îți începi o nouă zi.
Te întrebi de ce te simți atât de singur sau singură? Te întrebi de ce îți este teamă să le arăți celorlalți că suferi sau că ai nevoie de ajutor? Iar apoi te întrebi de ce nimeni nu se gândește la tine, de ce nimeni nu te ajută? De ce toți sunt atât de egoiști și de preocupați doar de ei? Adevărul este că mulți chiar sunt așa. Pentru că mulți au avut copilării cu deprivare emoțională, ignorare și abuzuri. Însă există și mulți alții care ți-ar răspunde pozitiv, dacă le-ai cere ajutorul. Cine sunt aceia care ar fi dispuși să te ajute? Cei ai căror mame i-au alinat când s-au lovit, cei ai căror mame au venit imediat ce ei au semnalizat că au nevoie de ajutor. Ei au învățat ca oamenii sunt importanți și că atunci când cer ajutorul, există o probabilitate mare să-l primească. Ei au învățat că antidotul pentru durere este conectarea. Și au capacitatea de a și-l produce oricând au nevoie.
Sigur, în realitate niciun părinte nu oferă copilului în orice moment conectarea și alinarea de care acesta are nevoie. Dar dacă sunt suficient de multe momentele în care o face, copilul înțelege că este valoros, că este important, că emoțiile lui sunt acceptate și că poate primi ajutor la nevoie. Copilul își internalizează aceste modele și adult fiind trece prin viață cu mai multă încredere și deschidere către noutate. Unde sunt încrederea și deschiderea? În postura demnă pe care o are, în lejeritatea cu care se mișcă, pe fața sa senină, în felul sigur în care pășește, în zâmbetul cu care răspunde celor care îi spun bună dimineața, în momentele de conectare și bucurie pe care le experimentează, în momentele dificile în care își amintește că alții îi pot fi alături, în bunăvoința pe care o afișează celorlalți, în gândurile pe care le are seara, înainte de culcare, când rememorează momentele frumoase de peste zi sau momentele dificile prin care a trecut și concluzionează că are o viață împlinită și cu sens.
Ceea ce face ca cele două scenarii să fie atât de diferite este conectarea. Conectarea este cea mai bună strategie pentru supraviețuire, o învățăm în copilărie sau mai bine zis ne putem dezvăța de ea în copilărie. Iar capacitatea de a ne conecta cu un alt om este cea mai valoroasă resursă pe care o putem avea în viață.
Aceste lucruri nu sunt povești. Sunt adevăruri susținute de studii din toate domeniile psihologiei. Într-un articol anterior spuneam că nevoia de conectare este la fel de importantă ca nevoia de a ne hrăni și făceam referire la un studiu din domeniul neuroștiințelor. Acum vreau să aduc în discuție cel mai lung studiu realizat vreodată de psihologi.* A fost început în 1937, la Harvard și la el au participat 268 de studenți, care au fost evaluați din toate unghiurile posibile, la nivel de sănătate fizică, mintală, statut socio-economic, istorie de viață, relații, succes academic și profesional. Aceste evaluări au fost făcute de experți, dar și de colegi, prieteni, familie sau chiar de participanții însiși, de-a lungul a mai mult de 75 de ani. Unii au murit, alții încă mai trăiesc. Unii au devenit celebri, cum ar fi John F. Kennedy, fostul președinte american, iar alții au murit necunoscuți. Interesant este faptul că motivația cercetătorului principal care a coordonat studiul pe mai mult de 30 de ani a venit dintr-o experiență personală. Pe când avea 10 ani, tatăl său, un om de success, care nu părea să aibă probleme mintale, s-a sinucis. Acel eveniment l-a determinat pe George Vaillant, cercetătorul menționat, să caute toată viața răspunsul la întrebarea: Ce îi face pe unii oameni să fie rezilienți și chiar să prospere în ciuda dificultăților cu care se confruntă, iar pe alții îi face să renunțe la speranță, să cedeze? După zeci de ani de muncă realizată de sute de profesioniști, zeci de milioane de dolari cheltuiți, mii de ore de interviuri și nenumărate variabile măsurate și analizate, a aflat.
Singurul predictor al unei vieți lungi și fericite este CONECTAREA, relațiile apropriate, caracterizate de căldură, intimitate emoțională și încredere. Capacitatea de conectare, de a ne îndrepta către alți oameni pentru a cere ajutor atunci când avem nevoie sau pentru a împărtăși, în mod autentic, trăirile interioare, fie ele caracterizate de bucurie și entuziasm sau de tristețe și vinovăție este modelată fundamental de interacțiunile cu persoanele de atașament din copilărie și șlefuită ulterior în interacțiunile cu colegii, profesorii, prietenii sau partenerii de cuplu.
Rămâne totuși o întrebare: Dacă circumstanțele vieții tale te-au învățat că ești pe cont propriu, că nu meriți nimic pentru că ești defect sau defectă, că ceilalți nu pot fi de încredere, cum poți obține conectarea necesară unei vieți lungi și împlinite?
Prin experiențe emoționale corective, în care înveți că ai dreptul să simți tot ce simți, că golul acela din tine este firesc, date fiind circumstanțele tale de viață, că ești un om fundamental bun, în ciuda tuturor greșelilor pe care le faci, că meriți să ceri și să primești ajutor când îți este greu. Dacă ai noroc să le găsești și să le apreciezi, aceste experiențe emoționale corective ar putea fi trăite într-o relație cu un adult securizat, care a învățat că toți oamenii sunt valoroși. Un adult care știe să te asculte și poate sta în prezența tuturor trăirilor tale. Un adult care este curios despre cum îți este, care te apreciază și îți poate oferi alinare când ai nevoie de ea.
Dacă nu ai avut noroc să găsești sau poate nu ai știut să apreciezi când ai întâlnit un astfel de om, îți poți dezvolta capacitatea de conectare, cu tine însuți sau cu tine însăți și cu ceilalți, într-un proces de psihoterapie. Vei deprinde abilități pe care le vei putea utiliza în toate relațiile tale și vei dezvolta o resursă inepuizabilă cu ajutorul căreia îți vei putea construi o viață împlinită și cu sens.
Durerea neîmpărtășită devine traumă. Bucuria neîmpărtășită se pierde și se uită. Viața devine fără sens. Dar lucrurile sunt reversibile. Știu asta din cărți și studii, dar și din experiența personală! Mai ai timp să schimbi. Poți face primul pas. Îți poți face o programare pentru o primă ședință de psihoterapie. La orice psihoterapeut. Vezi cum te simți și ai încredere în ce experimentezi. Dacă te simți înțeles sau înțeleasă, dacă rezonezi cu stilul și personalitatea psihoterapeutului sau psihoterapeutei, continuă. Dacă nu, schimbă omul la care mergi, dar nu renunța. Există profesioniști care te pot ghida către o viață mai împlinită și cu mai puțină suferință.
*Mai multe detalii despre studiul menționat mai sus poți afla accesând aceste link-uri:
Comments